Autismul și frica de a fi diferit
Ecouri ale campaniei electorale
Nu ar trebui să uităm toată ura care a ieșit la iveală în timpul ultimelor alegeri: e important să iertăm acolo unde e cazul, dar dacă lăsăm lucrurile să dispară de la sine, s-ar putea să fim surprinși de ce vom auzi din nou peste câțiva ani. Problema nu este una politică, adică nu se referă la preferințele unei porțiuni a electoratului. Dimpotrivă, partidele politice par a se folosi în mod cinic de manifestările problemei pentru a-și face campanie electorală.
Dacă te dai câțiva pași în spate, realizezi că a existat o conexiune emoțională între pandemie și ultimele alegeri: ambele etape au scos la iveală rezerve semnificative de frică, de care nu eram conștienți anterior. Aceasta e o problemă în sine: nu se astepta nimeni ca frica să fie emoția principală, motiv pentru care nu am fost pregătiți de reacțiile extrem de defensive. Se poate observa și că există o lipsă de sensibilitate structurală în instituțiile publice din România: această remarcă este sprijinită inclusiv de alegerea de a implica Armata Română în campania de vaccinare din timpul pandemiei.
Nu te poți aștepta ca Armata să stea de vorbă cu civilii pentru a le explica de ce se iau anumite decizii (nici înainte, nici după ce au fost luate). Suntem atât de consumați de lipsa de încredere în competența autorităților publice, încât nu mai avem disponibilitatea de a ne preocupa de modul cum ar trebui să se dezvolte acestea dincolo de pura eficiență operațională. Mecanismul prin care delegăm dreptul de a lua decizii către organisme care nu trebuie să se justifice este unul normal, de altfel, dacă logica noastră este afectată de frici nerostite.
Nu mi-o luați vă rog în nume de rău, și eu vreau să văd oameni competenți în poziții administrative și de conducere. Dar nu mai cred că e îndeajuns; și nici nu mai sunt sigur că este primul pas spre o reformă profundă a aparatului de stat. Motivul pentru această schimbare vine din modificarea modului cum văd viața o dată cu trecerea timpului: cu fiecare an care trece mă gândesc tot mai mult la faptul că nu învățăm niciodată lecția, ne întoarcem tot timpul la soluția standard pe care nu am reușit să o implementăm înainte și credem mereu că data viitoare va fi altfel.
Problema pe care o simt tot mai acut de la o vreme încoace vine din nevoia atât de redusă de creativitate în viața noastră cotidiană: de altfel, suntem mulțumiți că am externalizat-o către domenii unde nu considerăm că au acces oamenii normali, cum ar fi arta și cultura sau sportul de performanță. Cei care se regăsesc în aceste bule au sarcina de a ne demonstra cum își folosesc creativitatea în mod curent (ceea ce poate deveni în sine o rutină). Nu ne deranjează dacă ne dovedesc că sunt atât de buni în ceea ce fac încât par a fi extratereștri: ne-am împăcat cu ideea că până la urmă și ei sunt oameni.
Asta nu înseamnă că suntem deschiși să acceptăm variațiile de la normă în viața de zi cu zi. Ca să înțelegeți cât de diferit aș vrea să stea lucrurile, eu cred că ar trebui să trăim ca și cum ar fi posibil ca mașina de spălat să poată alege să schimbe setările programelor de spălare în mod aleatoriu, deși tu alegi tot timpul 40 de grade pentru rufe colorate. În ce ne privește pe noi, ar trebui să ne oferim timpul și deschiderea ca să ne imaginăm măcar cum ar fi dacă ne-am trezit într-o bună zi și am fi altcineva decât cine eram cu o zi înainte.
Există o logică falsă conform căreia dacă nu ne comportăm cu toții la fel, dacă nu credem în aceleași lucruri, dacă nu ne rugăm la aceiași dumnezei nu putem trăi împreună. Nu vreau să pretind că nu există avantaje ale unei coeziuni culturale, sociale sau religioase. Ce vreau să subliniez este că există un raport invers proporțional între coeziune și creativitate în comunitățile noastre.
Creativitatea nu înseamnă doar performanță la nivel înalt. A fi diferit nu înseamnă doar a fi star de cinema. Există atât de mulți oameni creativi și diferiți în rândul nostru. Chiar noi putem fi mai creativi și mai diferiți unii de alții decât ne închipuim. Așa încât vă rog să vă întrebați: “Mi-ar fi frică dacă toată lumea s-ar comporta ciudat când aș ieși în oraș data viitoare?”
Dacă ați realizat că am lansat o întrebare-capcană, mă bucur că citiți această postare. Dacă nu v-ați prins, o să vă explic ce s-a întâmplat. Fiecare clipă este un amestec de lucruri pe care le considerăm “familiare” și de lucruri pe care le numim “ciudate”. Aceasta este starea naturală a lucrurilor (cum o percep eu). Dacă raportul dintre acestea se schimbă în favoarea familiarității, avem iluzia că viața devine mai simplă, mai ușor de controlat. Dacă raportul se modifică în favoarea ciudățeniei, începem să ne simțim amenințați, respinși de realitate, “străini în propria țară“.
Însă, din punct de vedere teoretic nici unul dintre cele două scenarii nu este cu adevărat extrem, deoarece realitatea este un amestec constant, parțial familiară, parțial scăpată de sub control. Din acest motiv, putem observa că modul cum și-au făcut campanie suveraniștii este unul mincinos (în termeni tehnici, “sofistic”): au promis că vor lupta să promoveze cât mai mult latura familiară, însă au făcut tot posibilul să demonizeze ceea ce categorizau ca fiind ciudat, străin, diferit. Au jucat așadar murdar, deoarece au ales să ne spună ce vrem să auzim, ce avem nevoie să ni se spună când ne simțim amenințați. Din păcate, tot ei erau cei care ne provocau: nu poți fi cauza problemei și soluția, în același timp (iar faptul că nu au jucat ambele părți concomitent nu este o scuză: întâi au ațâțat oamenii, apoi au încercat să le ofere soluții la problemele împinse în față tot de ei).
Cel mai semnificativ moment în acest sens a venit atunci când candidatul suveranist a numit candidatul pro-european “autist”:
Autismul a devenit în ultima vreme un punct focal nu doar al temerilor populației, dar și al campaniei murdare pe care o propagă cei care aleg să se folosească de frica majorității de schimbarea necontrolată. Campania anti-LGBTQIA se înscrie în aceleași tipare, deci din acest punct de vedere nu există o diferență în modul cum sunt privite din exterior comunitățile numite minorități (deși este vorba despre moduri de viață atât de diferite). Cel mai important, trebuie să reținem că până la urmă nici măcar mitul majorității nu a fost confirmat: toate aceste tactici murdare nu au dus la un rezultat favorabil pentru cei care le-au întrebuințat.
O să spuneți că e ușor să te dai viteaz după război. Dar motivul pentru care scriu aceste rânduri este unul apolitic. De fapt și de drept, voiam să împărtășesc cu voi cum arată o discuție calmă și informată despre diferențele dintre noi:
Nu o să pornesc o tiradă lungă despre terminologie, însă as vrea să menționez că iubesc ideea de a folosi etichetele “-divers” sau “-diversitate” în combinație cu orice rădăcină etimologică. Astfel, este evidențiată partea pozitivă care poate nu e atât clară dacă în loc de neurodivers spunem neurodivergent. În egală măsură, putem să corectăm tendința implicită de a plasa tot ce e diferit în sfera alterității: dacă nu te conformezi cu ceea ce este considerat normal, nu ești altfel atunci când normalitatea include diversitate.
Școala Altfel? Ce punct propice de pornire pentru a reforma toată paradigma pe care am construit sistemul educațional. Probabil că de aici ar fi trebuit să încep discuția. Însă o să las subiectul să treacă pe lângă noi, în timp ce mă uit pe fereastra autobuzului:
Nu așa arată diversitatea: aceasta este o ilustrație a democrației. Diversitatea și democrația lucrează mână în mână, dar nu trebuie echivalate: iar taberele politice care au încercat să le despartă au dat dovadă (implicit) de tendințe anti-democratice (ca să nu folosim un termen obosit, precum fasciste). Democrația este fundamentul politic pe care se poate construi diversitatea, însă aceasta din urmă nu crește spontan. Ea nu este o buruiană, ci o plantă de cultură.
Așa cum vedem în Statele Unite (și alte state care vor rămâne nemenționate), nu există modele politice actuale care să descurajeze diversitatea și să nu arunce în același timp democrația la gunoi. Sunt convins că la nivel teoretic se poate construi un model sustenabil (vă pot indica cel puțin un grup care crede că se ocupă cu asta), dar realitatea nu se va adapta după modelele noastre teoretice. Ecumenismul, multi-culturalismul, globalismul, toate au dat greș. Ideea din spate este însă în continuare validă.
Am avut un președinte sas timp de zece ani, iar acum avem un președinte cu o inteligență de clasă mondială (apelativul olimpic pare a fi parțial inadecvat la vârsta lui). Nici unul, nici celălalt nu au pus accent pe elementele care îi fac deosebiți de marea majoritate (cum ziceam, o majoritate teoretică, nu dovedită practic). În România anilor 2010-2020 încă nu e sexy să fii altfel. Să nu ai copii sau să fii necununat (doar căsătorit) e deja la limita tolerabilului: nu care cumva să le amintești alegătorilor că ești și sas sau neurodivers pe deasupra!
Este nedrept să spun aceste lucruri în locul lor, deși cred că înțeleg câte ceva din ambele condiții. Nu vreau să le forțez mâna (metaforic vorbind, nu mă aștept să citească aceste rânduri). Tot ce vreau să spun este că una dintre super-puterile pe care le avem la dispoziție, dar pe care nu o utilizăm decât rareori, este aceea de a fi diferiți, de a gândi diferit, de a găsi soluții diferite.
Ne ținem unii pe alții din scurt, ne judecăm dacă ne îndepărtăm de normă, ne arătăm unii pe alții cu degetul dacă ne comportăm ciudat. Nici nu are rost să începem să vorbim despre ce am putea face mai bine pentru cei care au nevoie de sprijin, cum ar fi persoanele cu dizabilități, atâta timp cât idolatrizăm Normalul atât de tare (pe față sau pe ascuns). A fi autist rămâne până astăzi o injurie la fel de gravă cum era, pe vremuri, apelativul de handicapat: nu e vorba despre o dizabilitate în sine, cât despre o alteritate considerată inacceptabilă.
Dar eu am obosit să joc acest joc lipsit de imaginație, numit ori cu noi, ori împotriva noastră. Visez la o lume în care cei care vor să îl joace sunt lăsați singuri, până ce își dau seama că nu mai e nimeni de partea lor. Noul joc pe care ar trebui să accepte să îl joace s-ar chema toți împreună, oricât de diferiți.