Copiii Tranziției
Despre limitele viitorului
Când spun copii, nu mă refer doar la cei a căror copilărie s-a întâmplat să coincidă cu anii ‘90 și o bună parte a anilor 2000. Această perioadă reprezintă o tranșă serioasă atât din Gen Y, cât și din Gen Z, deci este ceva mai mare decât pare la prima vedere. Deși nu am multe amintiri din comunism, pot spune că am fost o bună parte din viața de elev încadrat în sistemul educațional socialist prin virtutea vitezei lente cu care se reflectă o schimbare politică în viața de zi cu zi. La fel și cei care s-au născut după aderarea la Uniunea Europeană și apariția telefoanelor mobile cu ecran tactil au trăit fără să știe o bună perioadă în două lumi paralele.
Nu mă refer nici măcar exclusiv la persoane. Tranziția a dat naștere la idei noi, la vise și viziuni care nu erau împărtășite de cei ce au ieșit acum 36 de ani în stradă să își manifeste nemulțumirea cu regimul autoritar al lui Nicolae Ceaușescu. Avem în continuare acest instinct natural să comparăm tot ce dorim astăzi să fim cu ce și-au dorit ei pentru noi. Însă ei nu aveau de unde să știe ce va urma, cât de tare se vor schimba lucrurile, cât de departe vom ajunge într-o perioadă atât de scurtă.
Urmează o perioadă greu de definit: o tranziție de la o tranziție la alta. Ne va lua ceva timp să ne calibrăm la contextul actual, iar pentru ca acest lucru să se întâmple, contextul în sine trebuie să se așeze într-o matcă. Până atunci, vom pluti mai mult sau mai puțin voluntar pe valurile vremurilor tulburi în care ne găsim. Mulți dintre cei care au luptat o viață întreagă ca să supraviețuiască, să țină capul deasupra nivelului apei, probabil nu vor avea ocazia să vadă încotro ne îndreptăm.
Cred că am început să realizăm că avem așteptări nerealiste: atât de la stat, cât și de la privați; atât de la noi înșine, cât și de la cei din jurul nostru. Această revelație vine însă mai întâi cu multă frică. Nu e ușor să simți nu doar că lumea din jur se schimbă rapid, ci și că orice lucru care îți oferea o ancoră de stabilitate este în mișcare. E mult mai ușor să ne schimbăm noi, în timp ce lumea e aceeași, sau invers: de fapt, asta a fost strategia generației mele, să își păstreze identitatea într-o realitate prea fluidă.
Și a ajutat: acest mecanism de supraviețuire ne-a adus atât de departe, chiar dacă mai nou începe să pară perimat, uzat moral sau incorect politic. Nu toți îl vor fi perceput ca pe un truc existențial: deși scurtă din punct de vedere istoric, tranziția românească înspre democrație a durat și așa prea mult. Pentru unii, schimbarea este aproape imposibilă, pentru alții încă nu există motivația care să o facă necesară. Până la urmă, nu e foarte simplu să vorbești despre schimbare dacă nu poți descrie atât starea inițială, cât și pe cea finală.
Aceasta este problema cu care ne confruntăm cu toții, nu doar noi, cei din România. O dată ce reușești să îți asiguri un trai cât de cât stabil din punct de vedere material, nu mai poți spune cu adevărat că aparții unei comunități. Familia poate să ajute în acest sens, religia, localizarea geografică. Toate acestea sunt ancore puternice pentru că vin cu un trecut, cu povești, cu o axă a continuității.
Tranzițiile nu se preocupă adeseori îndeajuns de mult cu menținerea unei coerențe minime: ne aruncăm și astăzi prea ușor în apele schimbării fără să ne întrebăm dacă am avut îndeajuns timp să învățăm să înotăm. Știu că sună ca un mic lux intelectual să pui problema așa, însă nimic nu ne oprește să încercăm. Dacă într-adevăr există motive datorită cărora nu ne permitem asemenea investigații, acestea vor reieși la momentul oportun. Până atunci, ce ne oprește din a adopta un grad de maturitate mai ridicat atunci când decidem să luăm în considerare o schimbare?
Există desigur și mitul care spune că schimbarea te ia pe nepusă masă: “cine nu-i gata, îl ia (sic!) cu lopata”. Si totuși, dacă am învățat ceva în ultimii 36 de ani, e că nimeni și nimic nu poate fi transformat cu forța. Putem încerca, dar eu sunt în tabăra celor care cred că raportul cost-beneficiu este prea des nesustenabil. Am ajuns gradual să înțeleg din propriile eșecuri fără număr că o bună pregătire face mai mult bine decât pot exprima în cuvinte.
Iar consecința acestei concluzii este că trebuie să ne definim din ce în ce mai clar prioritățile: dacă vei alege să te pregătești pentru ceva, să te dedici cu adevărat, nu vei mai avea atât de mult timp și energie. Deci va fi tot mai important să alegi ceva care să te împlinească cel puțin la fel de mult precum toate lucrurile pe care nu vei mai putea să le faci sau să le vânezi. Aici intervine beneficiul major al unei democrații veritabile, anume că nu vor fi atât de multe obstacole în calea alegerilor tale.
Libertatea nu va mai fi, în aceste condiții, un scop în sine, ci un mijloc de a atinge acel ceva care te reprezintă cu adevărat. Tot ce am scris în ultimele aliniate este, cu siguranță, idealizat: întotdeauna vor apărea noi și noi probleme, întrebări, neclarități. Probabil că primul și cel mai important lucru cu care trebuie să ne împăcăm este că suntem imperfecți, incapabili de a ne angaja fără rezerve pe un anume parcurs, ușor de distras dacă știi ce ne deranjează, imposibil de mulțumit cu adevărat.
Însă, cel mai important, rămâne deschisă discuția în jurul a tot și a tuturor celor care sunt lăsate în urmă. Aceasta este concluzia personajului interpretat de Jeff Bridges în noul film Tron: Ares: “Back in the day, when tech was young, I'd think: ‘Damn, we're moving fast’. You move fast, you leave stuff behind. How many people born in this century have even heard of Mozart?” Uitarea ar putea fi lesne închipuită drept păcatul strămoșesc al progresului omenirii, în timp ce tehnologia ar putea fi privită drept încercarea noastră de a corecta acest lucru.
Aș vrea să am ceva concret de spus în legătură cu tot ceea ce nu merge mai departe. Dar cel mai important lucru rămâne că nici eu nu pot spera să supraviețuiesc la infinit: în orice formă, fizică sau digitală. Aceste gânduri rămân, totuși, o încercare de a mă proiecta dincolo de limitele mele imediate, în timp și spațiu, de a-mi extinde existența pe cât posibil. În egală măsură, ele conțin limitele pe care nu le voi putea depăși niciodată.