Corupția puterii

Note de vacanță

Povesteam ieri cu amicul care mă tunde (salut, Claudiu!) și m-am găsit în poziția surprinzătoare de a lua apărarea lui Nicușor Dan. Problema este că eram în egală măsură de acord și cu Claudiu, care îi reproșa președintelui că și-a trădat alegătorii atunci când a decis să nominalizeze un candidat din rândurile PNL, fără acordul partidului în cauză. Însă pot în egală măsură să spun că l-am admirat sincer pe Nicușor pentru agresivitatea mișcării.

Am rămas cu acea discuție în minte și mă tot întreb dacă aveam dreptate să susțin această poziție: până la urmă, Nicușor Dan a tras un foc de avertisment care nu a putut fi ignorat. Dacă ar fi să traducem în termeni fotbalistici, a tras pe poartă și a nimerit bara: deși nu i-a ieșit schema, cine a avut ochi să vadă a înțeles că știe cum să șuteze. De aici și confuzia oamenilor care l-au ales: este până la urmă un președinte-jucător sau nu?

Departe de mine să pot da un răspuns definitiv la această întrebare: avem încă 3-4 ani ca să vedem cum stau lucrurile. Însă, atât de bizar pe cât ar putea părea, acea tentativă de a scutura partidele mi-a reînnoit respectul pentru Nicușor Dan. În interpretarea mea, a avut nevoie de curaj pentru a face un asemenea pas pe tabla de joc.

Photo by Felix Mittermeier on Unsplash

Dacă e să fiu sincer, am ajuns, cu vârsta, să mă plictisească ipocrizia alegătorului român: hai să îl votăm pe Nicușor, spuneau unii, el e un om integru și lipsit de obligații față de sfera politică. Complet de acord, dar oare chiar credem că un om integru nu va fi testat de către funcția pe care i-am încredințat-o? Și suntem convinși că există acea persoană care să nu ne arate, sub presiune, toate defectele pe care le are?

Ce vreau să spun este că a fi președinte al României ar putea fi considerată o formă de tortură fix pentru oamenii pe care ni-i dorim la Cotroceni. Oare nu este evident acest lucru din schimbarea vizibilă prin care a trecut Nicușor Dan pe plan fizic? Chiar și așa, parcă aud voci care spun, fără emoție: dacă nu îl ține, să își dea demisia!

Am mai scris despre acest fenomen acum un an, înainte de alegeri: ne-am obișnuit să delegăm greul; suntem dispuși să alegem derbedei, dacă promit să își facă treaba; alegem calea ușoară de a desființa pe oricine de la vârf care dă semne de oboseală. Este un fenomen sociologic mai mult decât unul politic. Atâta timp cât ne pedepsim liderii acordându-le puterea, nu avem cum să avem liderii pe care ni-i dorim.

În limba engleză, corruption nu descrie doar un fenomen moral. Corupția desemnează chiar și procesul de descompunere, de alterare, de expirare a unui produs sau material. Puterea este, din punctul meu de vedere, la fel de expusă acestei realități ca orice altceva din lumea aceasta.

Puterea corupe oamenii, însă puterea însăși poate fi coruptă: prin abuzarea ei, prin proasta administrare sau prin idealizarea ei. Povestim deja de peste douăzeci de ani despre președinți-jucători și ambiguitatea Constituției române când vine vorba despre puterea executivă. Însă eu unul nu am auzit nici un scenariu concret cum ar putea fi îmbunătățite lucrurile.

Genul acesta de compromis își va proiecta în continuare efectele asupra realității politice, oricine va fi președinte sau premier . Cu alte cuvinte, lucrurile nu au cum să devină mai bune fără o intervenție clară și consensuală. Dimpotrivă, lucrurile nu pot decât să se înrăutățească: aceasta este adevărata corupție a puterii lăsate în voia sorții.