Războiul nostru contra noastră
Nu mai vreau să aud toate gândurile celorlați
Atunci când ne închipuim un război civil, vedem instant tați lovindu-și fiii, frați împingându-se unul pe celălalt înainte de a-și împărți pumni, un câmp de bătălie plin de băieți și bărbați angrenați în explozii de violență fizică. Dar dacă viitorul conflict între generații va avea loc între doamne și domnișoare? Am avut deja două indicii în acest sens în ultimele două zile.
Corina Băcanu Călărașu vorbește în interviul cu Vorbitorincii printre altele despre agresiunea pe care a resimțit-o în online din partea unei femei mai în vârstă și încearcă să înțeleagă dacă este vorba despre o problemă generațională. Astăzi, la casele automate de la un supermarket m-am prefăcut că ignor o ceartă între două doamne: cea mai în vârstă blocase deja două case automate din cauză că ceva nu funcționa și tocmai o ocupase pe a treia. O doamnă mai tânără părea că văzuse totul și încerca să o tragă la răspundere pentru că nu avea răbdare să aștepte persoana care putea să le deblocheze.
Iar la un moment dat a fost detonată “bomba” verbală a generației mai tinere: doamna mai în vârstă a fost făcută “nesimțită”. În timp ce para insulta, aceasta din urmă era atât de grăbită să scaneze toate produsele pe care le adunase încât nu a avut răgazul să răspundă cu aceeași monedă. Între timp, celelalte case au fost deblocate și conflictul s-a dezamorsat de la sine.
Mi se pare interesant modul diferit cum se disipă violența în conflictele dintre femei în comparație cu cele dintre bărbați. Bărbații se dedau desfrâului violenței ca și cum e ceva natural, ceva ce le aparține, ceva intim; dacă se opresc la timp e doar pentru că realizează că ar putea pierde confruntarea (sau sunt corectați de cei din jur). Femeile par a fi mai reținute, pășind precaut pe terenul escalării unei discuții către ceartă. Eu unul nu îmi aduc aminte să fi fost martorul unei bătăi între femei, ceea ce subliniază concluzia că sunt un fenomen rar, nu inexistent.
În online, violența se manifestă mult mai direct și fără rețineri: anonimitatea dizolvă diferitele roluri pe care le jucăm în societate (voit sau implicit). Aceasta ar putea fi o explicație pentru anomalia semnalată de Corina Băcanu Călărașu, anume că femeile sunt (în online?) mai misogine decât bărbații. Nu cred că putem măsura și confirma obiectiv această afirmație, însă cred că putem cădea de acord că misoginismul femeilor este mai prezent decât misandria bărbaților.
Masculinitatea toxică pare a fi un comportament mult mai frecvent în rândul bărbaților decât misandria. Feminismul toxic nu este nici pe departe atât de malign precum echivalent său direct, însă pot confirma că am observat și eu o incidență neașteptat de mare a manifestărilor misogine ale femeilor (nu doar în online). Dincolo de aparențe, însă, discuția tehnică despre cine este victima și cine este agresorul ne arată că până la urmă femeile se pot aștepta să fie mult mai des receptorul violenței din ambele direcții.
Studiile sociologice din Statele Unite au evidențiat faptul că cele mai discriminate persoane din societatea americană sunt femeile de culoare, pentru că sunt victimele întregii game de prejudecăți de care suferă americanii la nivel colectiv: rasism, misoginism, clasism etc. Într-o cheie similară, se poate specula că în România cele mai discriminate și abuzate persoane ar trebui să fie femeile de etnie romă. Și încă nu am vorbit deloc despre dizabilități.
Îi iubesc sincer pe Bacea și Socol pentru modul plin de empatie și respect cu care își tratează oaspetele. Cei care îi urmăresc știu că, în general, aceștia aleg să fie ireverențiali: dar este o atitudine rezervată doar celor care se lasă capturați de convenții, canoane sau prejudecăți. Lucian este însă un om deschis, optimist, plin de umor, și reușește să infuzeze discuția de altfel foarte serioasă cu o lipsă de prețiozitate extrem de binevenită.
Lucrurile nu sunt nici pe departe atât de împuțite pe cât par. Problema (sau oportunitatea) cea mai semnificativă este dizolvarea tot mai evidentă a Marilor Tabere. Fiecare dintre noi se regăsește de la un an la altul în tot mai multe găști: toate categoriile definite pe criterii sociale, culturale, genetice sau politice ne determină să construim imagini tot mai nuanțate nu doar despre noi, dar și despre ceilalți. Drept dovadă, au pierdut alegerile cei care au mizat pe atribute dure, pe identități cu contururi clare, pe sentimente și resentimente tari.
Nu vreau să spun că vom vedea tot mai puține conflicte pe viitor, ci că acestea își vor schimba modurile de manifestare. Așa cum am devenit conștienți acum ceva timp de existența micro-agresiunilor, cred că vom realiza treptat că suntem în era micro-conflictelor. Datorită internetului, ne găsim în contact direct mult mai frecvent decât înainte, ceea ce conduce implicit la o creștere a numărului de situații conflictuale.
Din această perspectivă, apariția bulelor ar putea fi un proces defensiv, o consecință, nu o cauză a conflictului. Iar încercarea de a dizolva bulele ar putea avea urmări neașteptate. La fel ca și în cazul micro-agresiunilor, cel mai important este să conștientizăm că există micro-conflicte, să înțelegem cum se manifestă și ce putem face să le rărim apariția.
Cred, de asemenea, că trebuie să acceptăm luxul (dar și responsabilitatea) ce reiese din poziția avantajată pe care o deținem fiind mai tineri decât unii dintre concetățenii noștri. În mod nedrept, avem un avantaj pentru că putem să învățăm lecția vieții lor uneori chiar înainte ca ei să o fi înțeles. Este mai ușor să înveți din greșelile altora decât din ale tale. Cred.
Responsabilitatea care ne revine este să nu folosim aceste lecții împotriva lor. Este atât de ușor să spui: dacă eu m-am prins, ei de ce nu o fac? Este cel mai ușor lucru din lume să iei lucrurile de-a gata. Responsabilitatea noastră e să rezistăm tentației de a alege calea cea mai ușoară, doar pentru că e disponibilă. Și nici nu am vorbit de sănătatea mintală.
Titlul acestei postări este similar cu titlul unui film documentar: “Noi împotriva noastră“. Primele conflictele le cunoaștem în familie, iar unele traume ce apar acolo ne urmăresc și ne influențează o viață întreagă. Reevaluarea propriilor valori, a modului cum privim oamenii și viața ne va obliga să ne asumăm o privire critică asupra modului cum am crescut, o analiză a persoanelor care ne-au modelat și a circumstanțelor ce constituie trecutul nostru îndepărtat.
De cele mai multe ori, aceste acțiuni nu sunt posibile fără sprijin din afară. Și sunt de acord, parcă e nevoie de tot mai mult efort pentru a rămâne o parte a categoriei numită “oameni normali”. Însă, de fapt, e nevoie de și mai mult efort de atât: trebuie să fim pregătiți să lărgim aria sferei (bulei?) numită Normalitate: uneori subit, alteori treptat, întotdeauna fără ca acest lucru să devină o amenințare pentru noi, ca persoane.
Și mai e ceva: în această lume conectată, este mai ușor ca niciodată să rănești oameni. Un banc nelalocul lui, o părere nedigerată, o temere scăpată printre rânduri sunt îndeajuns pentru a proiecta o imagine complet greșită. A accepta iminența micro-conflictelor presupune munca activă de a nu deveni marioneta găștilor care își caută inamici pe internet.
Dacă știm cum să ne ferim de scandaluri în lumea reală nu înseamnă că avem spațiu de manevră să ne comportăm fără filtru în lumea virtuală. Nu vreau să vă conving că acesta ar fi adevărul, ci doar să vă semnalizez că lumea asta online nu va avea prea mult sens până nu devenim la fel de atenți la impactul gândurilor pe care le scriem precum suntem de preocupați de impactul vorbelor și faptelor noastre.
Deocamdată, internetul se aseamănă cu o lume în care ne putem citi gândurile unii altora: în loc să ne luptăm unii cu ceilalți pentru libertatea de a gândi orice vrem, am putea să muncim puțin pentru a deconecta gândirea impulsivă de postările noastre. Scrisul este într-adevăr mult mai intim decât limbajul (non)verbal. Dar nu ne oprește nimic de la a negocia anumite limite ale intimității scrisului atât cu ceilalți, cât și cu propria noastră persoană.